Loading

Mai e timp–

Paradoxul timpurilor noastre este că am ajuns să conducem mașini tot mai rapide și mai spațioase pe autostrăzi și mai largi, dar ne mândrim cu minți mai înguste chiar dacă am ajuns să trăim în clădiri tot mai mari, mai late, mai înalte: avem suflete tot mai mici.

În seara asta tu nu ai stat lângă mine, tu te-ai așezat departe: lângă o proiecție de-a mea și ai crezut că acela sunt eu!

Am ajuns să avem mai puțin deși cheltuim mai mult decât o făceam ieri, chiar dacă azi cumpărăm mai mult ne bucurăm mai puțin, toate astea le stivuim în casele noastre mai mari în timp ce realizăm că familiile noastre sunt tot mai mici!

Acum, la ora asta ce să fac? Să mă mânii că nu te-am cunoscut eu așa cum ești azi: ieri, sau alaltăieri, sau ziua dinaintea aceleia și tot așa? Oare ai mai fi fost la fel? Oare te-aș mai fi plăcut atât? Oare eu aș fi fost capabil să te ascult? Oare tu ai fi vrut să îmi vorbești? Frica cea mai mare a omului modern este să vorbească în public fix în același timp când nevoia lui cea mai mare este să fie ascultat!

Ne este mai ușor pentru să avem mai multe accesorii, atunci când avem mai puțin timp! Ne lăudăm că putem ocupa mai multe funcții, dar avem mai puțină minte! Nu ne lipsesc cunoștințele, pentru că le putem lua de pe accesorii – telefoane-tablete-laptop- ne lipsește judecata! Cu cât vor apărea mai mulți experți, fix cu atât mai multe probleme vor apărea (preferații mei sunt cei pe diete miraculoase – tocmai pentru că avem mai multă medicină, dar mai puțină sănătate).

În condițiile astea eu sunt ăla care este gata să îți strige sub geam ca să te cheme afară și să îți audă vocea, nu să îți distribuie postările pe cine știe ce rețea de socializare. Numește-mă de modă veche, dar aici este vorba despre viața mea personală, nu despre munca mea, unde sunt gata oricând să conduc sau să mă las condus în funcție de taskuri sau dead-line! M-am săturat de digitalizare și vreau să mă apuc să simt, să ascult și să mă las copleșit de asta!

Parcă te aud: bei prea mult, cheltuiești nesăbuit, fumai prea mult, zâmbești prea puțin, conduci prea repede (unde te grăbești așa?), te enervezi prea tare și prea ușor! Încă te mai culci târziu și te trezești prea devreme și obosit (uite e deja 2 și tu încă mai stai cu ochii în antisistem ca să finalizezi postarea?!). Scrii ca prostul dar nu ai mai pus mâna pe o carte demult..

Și sincer nu am nicio scuză! Ai dreptate întru totul, am început să mă rog din ce în ce mai rar și am ajuns sluga propriilor mele vicii tocmai pentru că am căzut în plasa lui ”mai e timp!”. Dar tu unde ești? Când o să taci și o să te oprești din criticat ca să ai timp să îmi întinzi o mână? Nu vreau mai mult decât să te țin de mână și să ne numim ”împreună”. Dar refuz să te iau la bine și să te părăsesc la rău!

De la ultima revedere ne-am multiplicat amândoi, separat, averile! Dar ne-am redus valorile! Încă îmi mai amintesc cum tremuram când o vedeam pe profa de istorie, sau cum râdeam pe holuri prin pauze! Chiar dacă nu ne cunoșteam așa pe vremurile alea, trebuie să recunoști că așa este! Și tot reparat: am ajuns din gradul ăla de timiditate unde abia dacă ne salutăm, să vorbim prea mult, să iubim prea rar… dar să urâm prea des.

Aș vrea să reușesc să te reîntâlnesc și să mă pot scufunda în privirea ta.. atât de adânc în amintiri până acolo unde nici tu nu te-ai aștepta să te mai găsesc…și să mângâi copilul din tine! Fix înainte să fii nevoită să îți câștigi existența, fix înainte să uiți să mai fii copil! Acelui suflet pur i-aș fi șoptit cum să își facă o viață, și cum să nu adauge ani vieții și viață anilor în același timp!

Dar ține mult de tine să mă lași să fac asta! De unul singur pot aranja să ți se întâmple orice! Exact ca în melodie te pot duce până la lună și înapoi dacă vei fi a mea, dar fără voia ta nu te pot convinge nici măcar să traversezi o stradă, chiar și dacă dincolo ne-ar aștepta cineva cunoscut! Cred că m-am pierdut în detalii și ocolesc esențialul: tu ești deosebită și ești pe cale să faci lucruri mari, dar nimeni nu îți garantează că sunt neapărat mai bune!

Mie, de pildă, îmi este mai ușor să renunț la un picior decât să renunț la prejudecățile mele! Tare mi-e frică să urmez eu după amicul meu drag! Pentru că oricât de multe aș plănui realizez mai puține! Uneori mă mai joc cu mintea mea plănuind lucruri inutile doar ca să am planuri de ”maculatură” atunci când ceva important arde!

Mi-ar plăcea să învăț de la tine să nu mă mai grăbesc! Să pot aștepta cu stoicism acea clipă în care voi fi 100% convins că sunt pregătit! Aș vrea să renunț la agende digitale, la dead-line, la planning, la mașinile pe care le pun la muncă în folosul meu, să renunț la toate copiile ale unei copiii ale unei copiii și tot așa. Aș vrea să învăț de la tine să mă opresc și să deschid ochii ca să pot vedea! Să pot trăi vremurile pe care acum doar le parcurg. Vreau să fiu gata și să mă dezic de vremurile Fast-Food-urilor și a digestiei încete, a oamenilor mari și a caracterelor meschine, a profiturilor rapide și a relațiilor superficiale.

Tu, nu de mult, spuneai că nu sunt gata și că nu am depășit stadiul meu anterior. Dar am deschis ochii de curând și am văzut mai multe vitrine, dar nimic de privit în interior, apoi am închis ochii la loc! Singura dată când îndrăznesc să mă dezmeticesc este atunci când iau în brațe persoane dragi, pentru că preț de acele îmbrățișări, mă simt în siguranță. Plus că ei, deși mi-o făgăduiesc, eu știu că nu au cum să fie lângă mine o eternitate!

Vreau să am mereu o vorbă bună pentru copilul ăsta care mă venerează, pentru că va crește curând și va pleca de lângă mine pe drumul lui! Iar exact cum i-o dăruiesc lui, îmbrățișarea, aș dori să fiu în stare să o dau și altora, pentru că asta este singura comoară pe care o pot oferi cu inima și care nu mă costă nimic, dar aduce o bucurie și o liniște nemărginită în sufletul celor care o primesc!

iar tu? fă-ți timp să vorbești!

Leave a Reply