Loading

Jur că eram tânăr când am adormit

Mi-am dorit să adorm ”și toate astea să dispară” dar jur că eram tânăr atunci când am pus capul pe pernă. Între timp lumea s-a schimbat, oamenii s-au schimbat, până și cei care nu aveau, acum au. Este mai bine pentru toată lumea din toate punctele materiale de vedere.

Aveam 17 și urma să fac 18.. îmi propusesem să strâng destui bani să îmi iau și restul bicicletei și ”până la vară să mă dau cu ea”. Acum urmează să depășesc primele 3 decenii și am construit și am consumat aproape tot ce mi-am propus. Mulți spun că abia acum începi să contezi și de acum ți se lărgesc orizonturile. Dar bicicleta aia zace ruginită în uscător. Iar mie îmi e dor.., îmi e dor să duc lupte naive, îmi e dor să adorm cu speranță.

Pe vremea aia căutam răspunsuri la biblioteca județeană și îmi blestemam zilele dacă ajungeam acolo realizând că mi-am uitat legitimația acasă, la doua capete de bilet și 6 stații și  de tramvai depărtare. Azi sunt ca o mătase, doar sufletul îmi alunecă prin casă. Aveam prieteni, ne doream bani, de nicăieri, din neant sau din joburi de ajutor de ospătar. Acum am numai cunoștințe, avem cu toții afaceri sau joburi bine plătite, dar ne dorim banii unu altuia și pentru asta ne apropiem cât mai mult unul de altul, ne descoperim punctele forte și slăbiciunile așteptând o cotitură să scoatem armele.

Visul pe vremea aia ne învăța drumul către succes sau cel puțin așa părea s-o facă, acum în somn mai latră doar câinii să ne anunțe primejdia.

Și-am dormit, am dormit treaz… am trăit o feerie până în clipa în care m-am dezmeticit mai gol decât mă culcasem. De pildă telefonul meu îmi dă răspunsul la orice întrebare dar mi-l dă trunchiat din setarea de eficacitate a lui google sau wikipedia, iar asta mă descurajează să mai am întrebări ulterioare.

M-am trezit cu posesiuni exact ca în melodia lui Chirilă: cumpărate în rate. M-am trezit să nu-mi mai recunosc nici umbra de pe asfalt, dar alminteri reflexia din oglindă. Mă îmbrărbătez spunându-mi că este mai bine acum decât mai târziu. Încă mai am o șansă. O șansă să-mi scot televizorul din priză, să-mi iau rămas bun de la telefonul care m-a făcut să îmi fie rușine de legitimația aia de la bibliotecă, să uit intenționat cheile de la mașină în casă și să scot bicicleta aia din uscător.

Iar toate astea le voi face nu din lașitatea de a da piept cu realitatea, ci din dorința nevrotică de a mai simți măcar odată.., de a simți intens, nu cum simți tu maioneza aia cu usturoi pe cartofii de la ”kfciu” care abia ce au devenit anul trecut mai buni ca ăia de la mac, ci din dorința profundă de a simți iar lipsa. Lipsa de bani, lipsa de posesiuni, lipsa de traiectorie, lipsa de reguli, lipsa de guverne sau legi sfidătoare, lipsa războaielor născute din necesitatea noastră de a consuma. Nu! nu mă înțelege greșit, am fost un norocos, un mucos care a primit totul de-a gata, am făcut și am mult mai multe decât aș fi putut măcar să visez vreodată și sunt recunoscător divinității sau șansei mele de a cunoaște oameni deosebiți care prin puterea exemplului sau printr-o mână întinsă m-au ajutat să urc, dar am pierdut ceva. Am câștigat averi, dar m-am neglijat pe mine, iar bicicleta aia .. am lăsat-o să ruginească.

Asta nu este o poveste numai despre mine, ci una și despre tine! poate nu realizezi acum: dar eu sunt sigur că ne vom reîntâlni. Într-o altă clipă ca asta te vei redescoperi și poate nu aici pe antisistem, poate la tine în baie cu ochii înlăcrimați. Nu știu dacă știi cum este să fii singur cu tine însuți, să faci abstracție de toți și tot ce te înconjoară. Să te eliberezi de gânduri și griji și să te redescoperi pe tine, cum erai tu atunci când nu renuțasei încă să mai viseze.

Pace ție cititorule!

Leave a Reply