Am intarziat deja 20 de ani si mergem pe-al 21-lea, ce-i drept mi-au trebuit 2 ani sa învăţ să vorbesc şi de atunci învăţ să tac.

Dar vine o vreme când nu mă mai pot abţine, s-au strâns deja prea multe în scurta asta perioada în care si eu si Andrei am stat departe de ANTISISTEM. Între timp ţara asta a noastră draga şi-a votat pieirea şi acum ne negociem testamentul. Pensionarii renunţă lună de lună la din ce în ce mai multe medicamente de pe reţetele lor din lipsa banilor, copiii renunţă la şcoală pentru că părinţii lor care-şi pierd slujbele nu-şi mai permit să-i îmbrace, bugetarii îşi iau adio de la banii de pe ştatele de plata lună de lună.

Spuneam de întârzierea de 20 de ani de când pentru o gaură în steag prea multe facultăţi au rămas fără studenţi, prentru ca noi astăzi să ne amanetăm ţara pentru o frimitură de pâine. Mereu am crezut că ne merităm soarta pentru că suntem aici doar pentru că noi am ales conducerea, iar mai presus de asta, i-am lăsat să facă din noi tot ce au vrut. Dar asta nu înseamnă că este prea târziu. Din optimismul care ne caracterizează tind să cred că nu este prea târziu, încă mai avem o sansă, dar asta înseamnă să ne punem de acord în privinţa viitorului nostru şi al copiilor noştrii, aici sau în stradă să strângem rândurile şi să le arătăm că şi noi existăm şi mai presus de toate, noi contăm!

Muntii poti sa-i urci sau sa-i ocolesti, eu sap tunele… ne vedem dincolo!