De curând vorbeam cu o persoană dragă mie despre lumea degradată şi fără valori în care trăim şi mai ales, despre cât de simplu ne este şi nouă să ne transformăm  în nişte cetăţeni de plastic (de ambalaj), pentru care lucrurile încep să aibă valoare de la sine fără să le mai dăm noi valoare.

În societatea asta răsturnată valorile s-au inversat de mult, astfel încât un sentiment, pur şi simplu cum este iubirea, care ar trebui să fie la îndemâna oricui, este detronat, ba chiar alungat în plasa nepăsării de sentimentul de îndestulare pe care reclamele la coca cola sau la Mc Donald’s încearcă să ni-l vândă în exces. Aici realizezi că viaţa ta scurtă nu contează decât dacă ai maţul plin, blănuri alese care îţi acoperă şuncile pe care le plimbi într-o maşină scumpă şi foarte poluantă, vopsită în cele 5 sau 6 culori care sunt la modă.

Încrederea se pierde la Mall odată cu majorarea de TVA, iar omenia, dacă am cunoaşte măcar definiţia acestui termen, o terfelim trufaşi pentru locul de parcare fix din faţa porţii.

Dacă ne este ruşine să recunoaştem că iubim sau dacă trebuie să ne credem burghezi ca să citim chiar şi un ziar atunci nu vom simţi nimic din cele ce foarte curând chiar eu am trăit:

Eu o numesc experienţa Băbuţa:

18 iulie 2010 o zi caniculară de vară pe litoralul Românesc, nu părea să fie nimic mai mult decât întoarcerea acasă din Vama Veche, după o noapte de beţie şi dezmăţ, a patru prieteni într-o maşină mai veche.

După cum spuneam  maşina era veche, deci era şi normal să aibă probleme. Dupa doar douăzeci de kilometrii în 23 August ne fierbea apa, iar noi umblam cu două bidoane de cinci litri fiecare să căutăm apă. Da, pentru cei care se pricep la mecanică, noi puneam apă direct de la robinet în maşina aia pentru că avea deja trecut ultimul termen de garanţe pe talon odată cu expirarea itp-ului mergea la remat.

Nu ştiu ce-o fi fost: întâmplare sau altceva, dar am ajuns la o vilă destul de frumoasă şi îngrijită care avea porţile deschise pentru că ofereau cazare. Am intrat şi am văzut o bătrânică stând pe un scaun la umbră cu picioarele suite pe o ladă. Când ne-am apropiat, am văzut că avea picioarele umflate şi că stătea cu faţa spre robinet la doar 2 metri de el. Când am rugat-o să ne lase să ne umplem bidoanele, o voce atât de dulce şi atât de tristă ne-a rugat să-i dăm apă pentru că ea nu se putea ridica de acolo. Probabil mai era cineva în vila aia, dar sărăcuţa având un ton al vocii atât de scăzut oricât s-ar fi străduit să strige nu ar fi auzit-o nimeni. Acum vă rog imaginaţi-vă să fiţi uitaţi la umbră într-o zi caniculară la doar 2 metri de robinetul cu apă în condiţiile în care nu vă puteţi mişca.

Vă las cu gândul ăsta, dar societatea de plastic m-a învăţat să nu dezvălui sentimentele pe care le-am trăit în clipa în care, după ce i-am spălat o ceaşcă şi i-am oferit-o cu apă, încă înainte să o ducă la gură, a mai cerut una, dacă era posibil una mai mare…[gmap  width='60 px' height='40 px' zoom='12']